Frumoasa şi dramaturgul

Fac prima derogare de la regula de a scrie despre un anumit film şi public mai jos o recenzie (apărută în săptămânalul "Diaspora românească") despre un volum citit recent, care are însă legătură directă cu cinematografia:

Cum de cea mai frumoasă, seducătoare şi râvnită femeie din lume s-a îndrăgostit nebuneşte de un dramaturg nu foarte arătos, timid, angajat social şi moralist este întrebarea pe care şi-au pus mulţi atunci când, la mijlocul anilor ’50, „zeiţa” Marilyn Monroe se căsătoreşte cu Arthur Miller.

Suntem însă la Hollywood, unde orice este posibil, nu numai pe ecran. Iar răspunsul la această întrebare va rămâne probabil necunoscut, fiind la fel de insondabil ca sufletul şi destinul uneia dintre cele mai îndrăgite dive ale Americii şi ale lumii.

Christa Maerker reconstituie în volumul „Marilyn Monroe & Arthur Miller” (publicat în limba română de Editura Paralela 45 în colecţia „Perechi celebre”) întâlnirea dintre cei doi, trecutul lor (cu urmările inevitabile asupra prezentului), căsnicia şi, aşa cum s-a văzut, inevitabila despărţire, cu consecinţe tragice asupra actriţei (pe numele său adevărat - Norma Jeane Mortensen).

Puţine cupluri au reuşit să tragă atenţia presei, în special a celei de scandal, aşa cum au făcut-o cei doi, a căror relaţie, văzută ca o întâlnire dintre „un cap şi un trup”, a fost urmărită de un popor dornic de a se hrăni cu astfel de poveşti.

S-au scris nenumărate biografii despre Marylin Monroe, meritul celei de faţă fiind concentrarea atenţiei, în cea mai mare parte, pe relaţia actriţei cu autorul „Morţii unui comis voiajor”, Maerker încercând să ofere, într-un stil atrăgător, o viziune proprie asupra întâlnirii a două destine excepţionale.

„Această lehamite” – Sila de România

Această lehamite, România, 1994 – sc. şi r. Mircea Daneliuc, a. Horaţiu Mălăele, Cecilia Bârbora, Ana Ciontea, Ion Besoiu, Alexandru Bindea, Gheorge Dinică, Coca Bloos

Lehamite – Oboseală, plictiseală, dezgust, silă (faţă de cineva sau de ceva) (DEX)

Lehamitea a fost în primul deceniu după Revoluţie şi încă mai continuă să fie sentimentul care îi cuprinde pe mulţi români atunci când vine vorba de ţara în care trăiesc.

Aceasta este şi tema exploatată de filmul lui Daneliuc, în care domină sila faţă de mizeria şi neprofesionalismul din spitale, faţă de cei care strică imaginea ţării în străinătate, faţă de cozile la ouă sau lapte, faţă de sărăcie, faţă de capitalismul original din România. Daneliuc lasă totuşi în final o speranţă privind un posibil viitor mai bun, care aparţine însă copiilor ce abia se nasc.

Această lehamite nu trece însă dincolo de o simplă comedie cu câteva momente reuşite. Personajele nu prind „adâncime”, sunt de multe ori schematice, iar absurdul căutat de Daneliuc devine pe alocuri ridicol. Clişeele tematice sunt la rândul lor prezente (nu atât de multe însă ca în Patul conjugal), în timp ce latura supranaturală nu-şi justifică pe deplin utilitatea în construcţia filmului.

"Patul conjugal" – Spasmele României postceauşiste

Patul conjugal, România, 1993 – sc. şi r. Mircea Daneliuc, a. Gheorghe Dinică, Coca Bloos, Lia Bugnar

În primii ani după Revoluţie, imaginea României în străinătate era reprezentată de copiii cu handicap ascunşi de Ceauşescu în orfelinate şi descoperiţi după căderea comunismului. Fotografiile erau cutremurătoare: copii bolnavi şi cu malformaţii, înghesuiţi, murdari, speriaţi.

Ei erau însă petele de pe obrazul şi aşa atins de boală al comunismului din România şi reprezentau, extrapolând, societatea scăpată de sub Ceauşescu: schizofrenă, înspăimântată, fără reflexele unui organism normal.

Lumea creată de Daneliuc în Patul conjugal este România aiuritoare tocmai ieşită din beznă. O lume în care se ţipă şi se urlă neverosimil de mult (urmarea tăcerii impuse până atunci), plină de vulgaritate, erotism animalic şi nebunie, în care soţul îi bate cuie în cap soţiei şi o forţează să sară de pe dulap pentru a pierde o sarcină nedorită, o lume plină de femei convertite peste noapte în prostituate.

Este societatea cenuşiului bucureştean, a minerilor pe post de jandarmi publici, a sălilor mizere de cinematograf, a nostalgicilor ceauşişti, a poliţiştilor care aleg să se privatizeze vânzând morişti de vânt, a securiştilor, o obsesiei faţă de valută (dolari), a partidelor care ţin întruniri secrete, a mâncatului de pâine cu roşii, a disperării.

Daneliuc nu se abţine de la nimic şi amestecă în filmul său toate nevrozele societăţii româneşti a acelor ani. Rezultă un umor grotesc, o schizofrenie generalizată, fidelă însă unei importante părţi a României urbanizate de atunci. Lumea din Patul conjugal este asemeni unui trup măcinat de spasme, a cărui imagine îţi provoacă repulsie, greaţă, dar şi compătimire.

Explicaţie: fotografia de mai sus, ca şi celelalte două cuprinse în comentariile la filmele lui Daneliuc, este preluată de pe site-ul mirceadaneliuc.ro.

“Iacob” – Viaţă de miner

Iacob, România, 1987 – r. Mircea Daneliuc, a. Dorel Vişan, Tatiana Bârbora, Maria Seleş, Ion Fiscuteanu, Florin Zamfirescu

După experienţa extrem de plăcută de sâmbătă, a revederii Croazierei, a urmat, duminică, o altă experienţă marca Mircea Daneliuc, nu la fel de comodă, cea a vizionării în premieră (pentru mine) a filmului Iacob.

Satul ardelean mizer în care îşi duc viaţa muncitorii dintr-o mină de aur este infernul pentru mulţi dintre locuitorii săi. Nu întâmplător filmul începe cu sinuciderea (cu dinamită) a unuia dintre mineri, atenţionându-l în acest fel pe spectator că ceea ce va urma nu va fi chiar cel mai plăcut lucru din lume.

Dincolo însă de comunitatea muncitorilor şi a familiilor acestora, Daneliuc ne înfăţişează povestea unuia dintre aceşti mineri, Iacob (bine interpretat de Dorel Vişan). Deşi refuză să fure pepite din aur, aşa cum fac mulţi dintre colegii săi, şi se căsătoreşte cu văduva minerului sinucis în prima secvenţă a filmului, Iacob se transformă treptat într-o persoană măcinată de gelozie şi de resentiment care cade tot mai mult în patima alcoolului, după ce este pedepsit pe nedrept, fiind trimis să lucreze într-o altă mină, la câţiva kilometri depărtare.

Ritmul filmului este excelent rupt de scena din final, când Iacob rămâne blocat într-o corfă de funicular deasupra văii acoperite de zăpadă, chiar în seara din ajunul Crăciunului. Cele câteva minute până la final sunt cele mai reuşite din întreg filmul. Minunatele cadre şi unghiuri de filmare, transformările de pe chipul lui Iacob, încercările sale de a se încălzi şi de a se salva, amintirea copiilor şi a soţiei sunt foarte bine construite, redând imaginea unui om nepuntincios, măcinat de regrete şi de dorinţa de salvare din faţa sorţii care parcă vrea să se răzbune.

“Croaziera” – Parodierea dulce-amară a comunismului

Croaziera, România, 1981 – sc. şi r. Mircea Daneliuc, a. Tora Vasilescu, Nicolae Albani, Maria Gligor, Paul Lavric, Mircea Daneliuc

La sfârşitul anului trecut, când, la cinema Studio din Bucureşti, urmau să fie proiectate cele mai bune 10 filme româneşti din toate timpurile (alese de câteva zeci de critici), Mircea Daneliuc a refuzat ca peliculele sale Proba de microfon (1980) şi Croaziera să poată fi văzute în cadrul acestui eveniment, deşi este singurul regizor român cu două filme în „top ten”.

Daneliuc i-a contestat pe cei care au realizat clasamentul (deşi acesta a rezultat în urma voturilor a zeci de oameni din breaslă), acuzându-i că nu sunt în măsură să-i judece creaţiile (supărat fiind probabil pe părerile aproape unanim proaste ale criticilor despre filmele sale din ultimii ani).

Iată însă că, la câteva luni de atunci, cinematograful Corso organizează o retrospectivă Mircea Daneliuc, prezentând zilnic, timp de o săptămână, câte unul din filmele sale. Seria a debutat vineri cu Proba de microfon (pe care l-am ratat) şi a continuat sâmbătă cu Croaziera. Deşi pe acesta din urmă îl văzusem o dată (la televizor, cred), nu puteam rata ocazia de a-l revedea pe un ecran mare de cinematograf.

Este una dintre cele mai reuşite parodii cinematografice realizate în ţările de după Cortina de Fier la adresa farsei istorice care a fost comunismul (îmi vine rapid în minte, drept comparaţie, savurosul film din 1967 al cehului Milos Forman, Balul pompierilor).

Falsa egalitate (îndemnul „Stăm cu ei, dormim cu ei, vâslim cu ei!” este doar vorbărie), ipocrizia conducătorilor, bravada naţionalistă (scena că băutul apei din Dunăre), goliciunea limbei de lemn oficiale, falsa participare benevolă la construcţia societăţii, impresia că totul decurge conform planului prestabilit, toate sunt demascate prin parodiere în filmul lui Daneliuc.

Contrastul omniprezent între ceea ce proclamă discursul oficial şi ceea ce se întâmplă cu adevărat în relaţiile dintre oameni este relevat încă din titlu: mult aşteptata croazieră (oferită ca premiu pentru cei mai buni tineri ai „patriei”) se dovedeşte a fi de fapt un extenuant exerciţiu de vâslire.

Ceea ce frapează în filmul lui Daneliuc este faptul că tinerii excursionişti nu par a-şi da seama că ceea ce li se întâmplă este o absurditate, de aceea sunt foarte puţini cei care „evadează” din croazieră sau care protestează în vreun fel. În schimb, ei îşi trăiesc (atât cât pot de) fericiţi tinereţea, jucând „lingura”, dansând şi iubind.

De reţinut: excelenta interpretare a lui Nicolae Albani în rolul „conducătorului” croazierei, frumuseţea Torei Vasilescu (blondă şi tunsă scurt), scena în care unul dintre tineri plimbă lingura, în timpul îndrăgitului lor joc, pe chipul de la televizor al unui oficial care vorbeşte în limba oficială de lemn specifică perioadei despre realizări economice, certurile dintre "căpitan" şi soţie etc.

Decalogul admiraţiei faţă de Kieslowski

Dekalog (Decalog), Polonia, 1988 – r. Krzysztof Kieslowski

Deşi au trecut vreo trei luni de când am revăzut ultima dată Decalogul lui Kieslowski, amintirea întotdeauna plăcută pe care o păstrez despre această excepţională serie TV m-a determinat să notez câteva impresii libere, prezentate sub forma a „zece motive” pentru care admir ceea ce a reuşit să realizeze regizorul polonez:

1. Pentru universul propriu din Decalogul, reprezentat de acel cartier de blocuri cenuşii în care fiecare individ este o conştiinţă profund măcinată de probleme morale.

2. Pentru că universul creat de Kieslowski este unul aflat sub privirea omniprezentă a lui Dumnezeu, simbolizat de străinul care apare în fiecare episod în momente cheie ale vieţii diverselor personaje.

3. Pentru că vorbeşte la fel de uşor şi grav despre problemele morţii, sexualităţii, iubirii, prieteniei, vinovăţiei, crimei, pedepsei cu moartea, maternităţii, sacrificiului etc. cu o măiestrie cinematografică tot mai rar întâlnită.

4. Pentru că, deşi porneşte (doar ca pretext) de la Decalogul biblic, nu este nici măcar o clipă dogmatic sau moralist, însă nici nu relativizează sau simplifică. Kieslowski problematizează.

5. Pentru actorii pe care i-a ales, a căror simplă prezenţă este revelatoare (dovadă stă chiar şi afişul de mai sus).

6. Pentru că a realizat cel mai frumos film văzut de mine despre descoperirea sexualităţii şi a dragostei (episodul ce va deveni ulterior un lungmetraj intitulat Scurt film despre dragoste).

7. Pentru imaginea lui Wieslaw Zdort şi muzica lui Zbigniew Preisner.

8. Pentru că, indiferent de câte ori aş revedea episoadele Decalogului, găsesc întotdeauna aspecte noi care merită descoperite.

9. Pentru că, aşa cum găsesc scris într-un dicţionar, Kieslowski a realizat „o antologie diversă, perfect ansamblată, care zugrăveşte condiţia umană poate mai bine decât orice alt film”.

10. Pentru că, după ce am văzut prima dată Decalogul, am învăţat să privesc altfel filmele.

„Repulsion” – Coşmar cu Catherine Deneuve

Repulsion (Repulsie), Marea Britanie, 1965 – r. Roman Polanski, a. Catherine Deneuve, Ian Hendry, John Fraser, Yvonne Furneaux


Trebuie să mărturisesc: Repulsion nu este cel mai potrivit film cu care să-ţi începi ziua, aşa cum am făcut eu astăzi. De fapt, nici nu ştiu de ce l-am ales. Mi-a căzut pur şi simplu sub ochi, uitându-mă prin colecţia de filme. Ştiam doar că o are ca protagonistă pe Catherine Deneuve (a cărei imagine din anii ’60 este singura care îmi răsare în minte atunci când dau peste numele ei, deşi am văzut-o şi în recentul Un conte de Noel, acum, la cei aproape 66 de ani ai săi).

Aflu că Polanski a mărturisit că a făcut Repulsion pentru a-şi atinge un scop bine determinat, şi anume de a realiza un film comercial de succes care să-i permită să-şi finanţeze Cul-de-sac (Fundătura, 1966). Aş spune că a reuşit din plin, apelând la una dintre cele mai pline de potenţial teme cinematografice: spaima.

Este vorba despre spaima personajului Carole Ledoux (interpretat de Deneuve) care, printr-o tehnică perfect stăpânită de Polanski, devine, prin transfer, spaima spectatorului. Apartamentul în care locuieşte Carole împreună cu sora sa se transformă într-un spaţiu imaginar de coşmar, cu pereţi care se crapă şi din care ies zeci de mâini.

Sentimentul repulsiei sexuale faţă de bărbaţi care o stăpâneşte pe Carole este excelent construit de Polanski. Elementele unui thriller terifiant sunt introduse în crescendo la momentele potrivite: briceagul din baie, iepurele din frigider, muştele, întunericul din cameră, toate anunţă iadul care se va dezlănţui.

Deşi lucrează într-un salon de înfrumuseţare londonez, Carole este departe de lumea din jurul ei încă de la începutul filmului, fără ca spectatorului să i se „spună” nimic despre posibilele motive. Vedem doar cum repulsia pune tot mai mult stăpânire pe ea, posibilele cauze fiind virginitatea şi imaginile dezastruoase pe care le acumulează despre bărbaţi. Finalul este însă cheia înţelegerii acţiunilor Carolei: în fotografia familiei sale belgiene asupra căruia de opreşte cadrul final vedem o fetiţă blondă a cărei privire absentă, dar plină de înţelesuri (dintre cele mai terifiante) îţi dă fiori.

De-a lungul filmului există trei portiţe de scăpare pentru Carole pe care însă aceasta le ratează (la sfârşit vedem şi de ce): viaţa fericită pe care o vede la călugăriţele din vecinătatea apartamentului său; oferta pe care o primeşte de la o colegă de a merge la un film cu Chaplin pe care tocmai l-a văzut (The Gold Rush); dragostea pe care i-o poartă Colin (John Fraser), care sfâşeşte însă ucis chiar în momenul când îşi împărtăşeşte sentimentele.

Un coşmar (cinematografic) matinal cu Catherine Deneuve!