Asaltaţi de sutele de filme, în proporţie covârşitoare hollywoodiene, din ale căror afişe ne zâmbesc ademenitor în fiecare an în malluri actori carismatici şi actriţe atrăgătoare, riscăm să uităm ce înseamnă cu adevărat cinemaul şi care este menirea sa, în calitate de „a şaptea artă”. Nu de a distra spectatorul, de a-i scălda ochii sau de a-i spăla creierul, ci de a-i permite fiecăruia dintre noi să-şi exerseze privirea pentru ne putea bucura inima şi stimula gândirea.
Lăsându-ne prea uşor luaţi de diverse valuri (fie ele cinematografice sau nu), ne transformăm în devoratori de filme, mai proaste sau mai bune, pe care le înghiţim fără să digerăm. Şi fără să ne reamintim şi să (re)vedem izvoarele nesecate din istoria cinematografiei, acele opere care au consolidat poziţia filmului în rândul celorlalte arte, oferindu-i uneori chiar un loc privilegiat.
Ne-am pierdut sau poate că nici măcar nu ne-am câştigat încă puterea şi discernământul de a selecta ceea ce lăsăm să ne consume timpul preţios al vieţii. Cronicarii de film se ascund în spatele explicaţiei că trebuie să vadă şi să scrie despre ce oferă la zi cinematografele şi festivalurile, pentru informarea publicului, iar simplii spectatori, care în majoritate nu au la dispoziţie instrumentele de înţelegere a ceea ce văd, se lasă prinşi în mrejele presei şi ale publicităţii agresive.
Situaţia este confuză şi în privinţa cinematografiei române. Valul tinerilor regizori apreciaţi şi premiaţi în toată lumea nu pare a mai permite altă atitudine decât adulaţia încremenită. Cu mici excepţii, televiziunile repetă obsesiv aceleaşi opere cinematografice aşa-zise de aventuri, istorice, ecranizări, comedii din timpul comunismului, fără o minimă contextualizare a lor.
Publicul pare ameţit. Persoanele mai în vârstă dezaprobă „mizerabilismul” din filmele recente (pe care, de alfel, nici nu le văd), iar tinerii persiflează ceea ce ei descriu drept „filme comuniste”, neştiind sau nedorind să afle că cinematografia română nu a început cu Cristi Puiu şi că epoca de dinainte ascunde comori uluitoare (e drept, nu foarte multe).
„Pseudokinematikos. Fals tratat de cinema românesc” (editura Theosis, Oradea, 2010), volumul timişoreanului Marian Rădulescu, este un ghid mai degrabă subiectiv care însoţeşte cititorul pe drumul spre astfel de comori. Valorile cinematografiei române - filme, regizori, actori, compozitori, operatori, cărţi de cinema - care i-au punctat viaţa de iubitor (pretenţios) al celei de-a şaptea arte. Pentru Marian Rădulescu, profesor de engleză, traducător şi fost organizator al mai multor cinecluburi în Timişora de-a lungul anilor (de după ’90 şi până recent), cinemaul nu este un scop în sine, ci doar un mijloc ce contribuie la îmbogăţirea sufletească.
În viziunea sa, a privi filme înseamnă în primul rând a revedea acele opere desăvârşite, singurele despre care vrea, de altfel, să scrie. Asta nu înseamnă însă că i s-au tocit în totalitate simţurile de fost cinefil, ci doar că ele se activează numai atunci când anticipează că peliculele proaspăt apărute şi descoperite urmează tradiţia „filmului ca icoană”.
Liber de orice fel de constrângere, Marian Rădulescu scrie despre cinema cu bucurie, plăcere şi cu inima deschisă, asta şi pentru că îşi îndreaptă atenţia asupra acelor opere care nu smintesc ochiul şi mintea, ci le curăţă. Într-un peisaj editorial al cărţilor despre film sărac, arid şi conformist, volumul „Pseudokinematikos” este o oază de a cărui apă limpede se poate bucura oricine vrea să (re)descopere valorile adevărate şi eterne ale cinematografiei române.
P.S. Cartea se lansează luni, 31 ianuarie, de la ora 19.00, la librăria Cărtureşti de pe strada Mercy din Timişoara. Se va asculta muzică de Adrian Enescu, se va vedea un film românesc de scurtmetraj şi vor vorbi, pe lângă autor, Cornel Ungureanu, Lucian Ionică şi Lucian Mircu.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu