"Ciocârlii pe sârmă"

Skrivanci na niti, Cehoslovacia, filmat în 1969, lansat în 1990, r. Jiri Menzel, sc. Jiri Menzel, Bohumil Hrabal, a. Rudolf Hrusinsky, Vaclav Neckar

Dacă mi s-ar cere să aleg un film care să exprime cel mai bine tragedia societăţii concentraţionare staliniste/sovietice/comuniste (alegeţi dvs termenul potrivit), aş rosti, fără îndoială, Ciocârlii pe sârmă.

De la travellingul orizontal prelungit de la început, care dezvăluie, lent, un peisaj industrial aseptic şi dezolant, şi până la „coborârea în Infern” de la final, cu camera îndreptată în sus, înspre lumina din cer, filmul lui Jiri Menzel cuprinde esenţa istoriei trăite de sute milioane de oameni în secolul al XX-lea.

Pentru un necunoscător al acestei istorii totul poate părea exagerat în acest film parabolă şi, din punct de vedere cinematografic, unele lucruri chiar sunt uşor forţate (cum ar fi, de exemplu, maşinile de scris şi crucile aruncate printre fiare).

Însă corespondenţa fiecărui gest, personaj, element de scenografie sau moment al acţiunii cu realitatea dureroasă şi puternica lor simbolistică aplanează orice impuls demolator.

Spre deosebire de sarcasmul asezonat cu mult umor al lui Milos Forman din Balul pompierilor sau demascarea cerebrală cu accente groteşti din Reconstituirea lui Lucian Pintilie, „perspectiva” lui Menzel este caracterizată prin candoare (o trăsătură recunoscută a întregii sale opere). Această candoare nu atenuează caracterul demolator (exprimat, de asemenea, prin caricaturizare, sarcasm, ironie) al filmului, ci îi conferă o tuşă specială, marcă a unei înţelegeri superioare.

În ciuda situaţiei tragice în care s-au văzut aruncate (munca printre fiare, trimiterile arbitrare în lagărul de reeducare, normele imposibile de lucru, cazarea mizerabilă, privarea de femei/bărbaţi), „duşmanii poporului” din filmul lui Menzel şi-au păstrat luciditatea, capacitatea de a trăi deplin micile bucurii ale unei astfel de vieţi, solidaritatea, umorul, disponibilitatea de comunicare.

Femeile, închise pentru încercarea de a fugi peste graniţă, au chipurile mereu curate, inventează jocuri şi dau dovadă de graţie chiar şi atunci când încarcă şi descarcă fiare. Bărbaţii discută filosofie şi geopolitică, merg la „cinema” (pânditul printre gard la femeile care se pregătesc de culcare), glumesc şi vorbesc întotdeauna liber, chiar şi în prezenţa unui lider comunist decrepit sau a pionerilor în curs de îndoctrinare.

Menzel însuşi, fidel crezului de a face filme cu care să nu-i fie ruşine în faţa tatălui său intelectual, dar pe care să le înţeleagă şi mama sa croitoreasă, oferă momente de pură comedie, în care nu trebuie căutate înţelesuri profunde, ca omagii aduse marilor comici ai filmului mut pe care i-a îndrăgit (în frunte cu Chaplin).

Jacques Valot: Menzel îşi conduce acţiunea de demolare cu aparentă nonşalanţă, care face farmecul cinematografului său, regăsindu-şi tonul rând pe rând caustic, tandru, truculent, poetic şi burlesc care caracterizează multe dintre filmele sale